Despre carte: 1997 / Următoarea carte „prozaică” a lui Arkadi Dragomoșcenko „Soarele chinezesc” (în trecut existau „Xenia” și „Fosfor”) - ar putea fi numită un roman-eseu: prezența unor personaje care servesc drept un fel de întăritor pentru narațiune îi permite să facă acest lucru. Cum este permisă povestirea? Și este legitim să punem întrebarea în acest fel atunci când vorbim de o structură fundamental fără intriga (?): textul se ramifică și se înmulțește, împărțindu-se și îmbinând, ca mercurul, producând caractere succesive (Wittgenstein, Lao Tzu, „Wild Ones,” alias „Turc”, „Părintele Lob”, cineva „Dragomoșcenko”, ea...) și de fiecare dată regăsindu-se într-o oglindă dialogico-monologică; Indiferent despre ce spune (și mai presus de toate, potrivit lui Pasternak, despre crearea sa), textul rămâne „cartea de vizită” a creatorului însuși, ca scrierea arabă. Dar uneori se pare că el (aproape!) scapă de sub controlul acestuia din urmă, ca un fel de Frankenstein.…